Din cabana în cabana, în muntii Bucegi

Au mai cazut cateva frunze de cand trebuia sa incep acest articol, dar, cum toamna incepuse deja cand noi inca eram pe munte, sper ca nu am inregistrat o intarziere tocmai condamnabila. Despre tabara aceasta se soptea sfios pe la colturi înca din vremea carunta în care unii dintre noi foloseau tablete din piatra si dalti ca sa povesteasca despre aventurile lor carpatine. Dar, lasand (pre)istoria pentru arheologi, ideea e ca tabara s-a înfaptuit si a marcat glorios sfârsitul verii.

Consider ca titlul articolului este destul de explicit încât sa îmi permita sa sar peste lamuririle prenarative si sa ma avant direct în povestire. Aventura noastra a inceput sub arsita calendaristica a verii tarzii, cu noi sufocati de imbratisarea stransa a rucsacilor umpluti pana la refuz de stricturile noastre necesare, care, intre noi fie vorba, degeaba sunt stricte daca necesitatile noastre sunt mari, ca bagajul tot voluminos ajunge. Ma rog. Deci, cum spuneam, cocosati sub respectiva incarcatura care se voia austera, am pornit, intr-o coloana pestrita si galagios de vesela (sau vesel de galagioasa, nu m-am hotarat inca), spre Malaiesti. Un prim popas s-a petrecut la cabana Diham, vestita (de acum la nivel intergalactic) pentru senzationalul ceai cu rom servit acolo, licoare care are proprietatea nemaintalnita de a face pana si cele mai cinice spirite sa accepte o posibilitate macar vaga a existentei unei divinitati in univers, macar pana la golirea canii aburinde. In timp ce noi ne sorbeam cu nesat momentele de extaz aromat, muntele era speriat de o ploaie bolnavicioasa, de amenintarea careia ne ferea deocamdata cabana calduta,  in care rasunau acorduri prietenoase de chitara. Totusi, la plecare, am avut si noi ocazia (pe care am reclamat-o sonor si, sa recunoastem, licentios aceleiasi divinitati care a adus pe lume si sus-laudatul ceai) de a-i indura intepaturile reci. Ne-am continuat drumul prin Glajerie, unde am scapat de lacrimile ceresti, dar asta fara sa ne descotorosim si de norii de o densitate bacoviana, care s-au ambitionat sa ascunda de noi frumusetea ascutita a Bucegilor pentru tot restul traseului. Totusi, nici macar in negura acelei zile nu a fost necuratul atat de intunecat, iar spiritul natural s-a incumetat sa ne intampine cu un moment de deplina seninatate imediat ce am ajuns la Malaiesti, istoviti, infrigurati si deprimati pana la vaiete de deznadejde. Frumusetea uluitoare a peisajului demn de tatuat pe dosul pleoapelor a izbutit sa dizolve orice urma a sentimentelor negative care ne cuprinsesera pe traseu si am intrat in cabana la fel de entuziasti cum plecaseram de la Predeal.

A doua zi, vremea s-a ambitionat sa ne puna bete in roate si ne-a trezit cu o ceata de nepatruns, care s-a imprastiat pe la pranz numai ca sa faca loc unei ploi sinistre, care ne-a sagetat spinarile condamnate la urcus de neinduplecatul Vasile, pe care nimic niciodata nu il intoarce din drum, nici chiar o ceata de copii care implora adapost, caldura si ceiut. Deci, cum spuneam, de teama sa nu putrezim, Vasi ne-a indrumat catre culmi nebanuite si potential inexistente, pentru ca, cum ceata adusese orizontul la numai o intindere de brat in fata noastra, nu puteam sti cu certitudine ca Hornurile (si zarile din spatele lor) nu disparusera peste noapte. La un moment rece, ud si dat, o mare parte a gastii de aventurieri a capitulat si s-a intors, infrigurata, la cabana. Restul, insa, s-au ambitionat sa infrunte mai departe vitregia muntelui, in cautarea unui scop al intregului efort intreprins. Si am fost, intr-adevar, rasplatiti, cu cateva momente inedite de soare si seninatate deplina, care ne-au oferit o priveliste inzecit mai fascinanta si mai memorabila, prin faptul ca ni s-a aratat pe neasteptate si ca s-a scurs ca nisipul printre degetele rasfirate ale unui urias. Cand ne-am intors si noi la cabana, intreaga intamplare efemera mirosea deja a legenda. In aceeasi seara, in timp ce noi ne indeletniceam cu destule jocuri de Whist incat sa jucam toti, a ajuns la Malaiesti si Dani care, la fel ca Mos Craciun, a sosit negresit, pribeag, fara sa fi lipsit niciodata si, avand in vedere ca a adus si inca un rand de merinde, ii putem ingadui placerea de a spune ca a adus si daruri multe.

Dimineata urmatoare, pe o vreme ceva mai ingaduitoare, am lasat in urma cabana si, incarcati din nou cu stricturile necesare, cu a caror greutate ne mai obisnuiseram intre timp, am pornit cu voiosie spre Omu, alegand cel mai lung, dar si cel mai frumos traseu. Urcusul pana in creasta a fost ceva mai anevoios, dar l-am uitat repede si ne-am croit drum mai departe, cu o mana tragand de poalele unui nor, iar cu cealalta mangaind genunea de dedesubt. Am ajuns si la lacul Tiganesti, singurul lac glaciar din Bucegi care, saracul, degeaba se lauda cu acest record daca este eclipsat cu usurinta si de cea mai pipernicita baltoaca din Retezat sau Fagaras. De asemenea, ne putem lauda ca am si trait periculos, cu adrenalina clocotind, la traversarea unor portiuni ceva mai primejdioase, brazdate de lanturile de care ne-am agatat speranta la izbanda. Odata ajunsi pe platou, ne-am trezit din nou dezorientati de ceata, care ne-a furat din fata ochilor imaginea aproape apropiata a cabanei si varfului, de care abia apucaseram sa ne bucuram putintel. Totusi, nu peste multa vreme si orbecaiala am si ajuns la cabana, de unde ne incanta din nou privelistea limpede a muntelui. In aceasta incinta cocotata pe cele mai dantelate culmi s-a petrecut apogeul taberei, atunci am fost cel mai sus, cel mai infrigurati, cel mai obositi, cel mai veseli, cel mai salbatici, cel mai hardcore, cel mai inghesuiti, cel mai hipioti, acolo ne-a fost cel mai rau si cel mai bine, dupa cum ne-a invatat odata o chitara.

Urmatoarea zi a inceput reintegrarea noastra treptata in civilizatie, ca sa nu suferim un soc prea puternic, cu potentiale rezultate tragice, odata intorsi la viata citadina. Am inceput, deci, sa coboram spre Padina, bucurandu-ne, in sfarsit, de un soare ceva mai statornic, care a avut bunatatea de a ne ingadui sa admiram Coltii Morarului, Costila, Crucea, Sfinxul si intregul contur jucaus al Bucegilor pe parcursul incantatorului nostru drum. Dupa cum am spus, ne-am repezit si pana la Cruce (pe care multi dintre noi traiau cu rusinea de a nu o fi vazut niciodata), iar ultimul lucru pe care l-am dezmierdat cu privirea inainte sa parasim platoul a fost Sfinxul, caruia, impreuna cu gloata uzuala de telecabinisti care infecteaza aceasta parte a muntelui, am incercat sa ii urmarim cautatura abatuta pana in cele mai indepartate zari. Pe masura ce coboram dintre nori ne izbeam de din ce in ce mai multe indicii ale civilizatiei, care ori ne inspaimantau ca pe niste dobitoace inca neimblanzite, ori ne bucurau pana la o frenezie imposibil de inteles de eventuala multime mirata din jur.

Dupa luxul relativ de la Padina, ne-am afundat din nou in salbaticia mult indragita a padurii si am urcat din nou pe platou, de data asta spre Miorita, cu o voiosie izvorata din surse necunoscute si irelevante, dar care depasea entuziasmul insumat al tuturor celorlalte zile. Ca atare, am urcat in pas alert si cu ceea ce ne place noua sa numim cantec, dar tare mi-e teama ca in realitate se cheama zarva, spre cabana care are un loc special in inimile multora dintre noi. Din asta ar trebui sa se inteleaga in primul rand ca ne laudam ca avem inimi destul de mari incat,pe langa esentialele componente anatomice, sa mai poata contine si o cabana intreaga si apoi ca Miorita este un loc cu un farmec aparte pentru cei mai carunti dintre discipolii lui Potecila, care s-au bucurat aici de unele dintre primele lor tabere, tremurand pe schiuri pe care acum le-am putea folosi ca scobitori.

Dupa o ultima noapte de bucurie, rasete si trancaneala nostalgica, ne-am strans odata pentru totdeauna ranitele si am tropait agale la vale, pe drumul de vara, catre Sinaia. Incantarea noastra a fost desavarsita de Anne, care a avut ingenioasa initiativa de a ne arata batrana partie de sanie, de virajele careia am abuzat pentru a ne scurta si infrumuseta drumul. In cele din urma, am ajuns tot intr-o gara, de unde mai multe trenuri cu infatisare trista s-au grabit sa ne destrame grupul si sa ne poarte pe fiecare spre orizonturi deja tomnatice si ruginii…

Cine s-a aventurat printre cabanele Bucegilor:

  • Andra
  • Maria
  • Bibi
  • Sandra
  • Bia
  • Frania
  • Andreea(in caz ca se indoia cineva)
  • Tibi
  • Mimi
  • Andrei Alexandru
  • Andrei Calvarasanu
  • Matei
  • Andi
  • Stefan Evanghelides
  • Stefan
  • Tudor Enescu
  • Tudor Avram
  • Bogdan
  • Octavian
  • Anne
  • Vasi
  • Dani
GD Star Rating
loading...
GD Star Rating
loading...
Posted in Adventure Copii 8 - 17 ani | Leave a comment

Traditie Bucovina (29 iunie – 5 iulie 2013)

Cu o întârziere care sper sa îmi fie scuzata de calitatea amintirilor furnizate, m-am gândit sa iau problema, initiativa, inspiratia si tastatura în mâini si sa resuscitez blogul Mountain Adventure. Momentul acestei reaparitii prodigioase este cât se poate de prielnic, pentru ca doar ce am revenit în lumea profana, dupa o saptamâna încântatoare în Bucovina.

Tabara a început cândva dupa lasarea serii, când ne-am înghesuit toti pe un peron obscur al Garii de Nord, asteptând cu unghiile roase pâna la coate trenul care urma sa ne asigure disparitia din civilizatia bucuresteana. Pentru unii dintre noi a fost si prima experienta la cuseta. Bine, nu ca am fi abuzat de serviciile scândurilor catifelate extensibile, dar, de la un moment al noptii încolo, discutiile para? se auzeau mai bine dintr-o pozitie paralela cu solul. Nu pot exagera acum pâna la a spune ca am înfrânt somnul pe tot parcursul acestei perioade. Adevarul e ca, undeva destul de aproape de destinatie, ne-am înecat ca batoanele autohtone de ciocolata la mal si am fi sfor?it ca valizele în gara daca am fi avut deviatie de sept si daca valizele ar respira.

În gara din Câmpulung Moldovenesc ne asteptau Dani si Cata, care ne-au transportat pâna în adevaratul loc unde se agata harta în cui, undeva dupa sugestiv-numitul Fundu Moldovei. Sunt putin derutata în ceea ce priveste numele locului în care am stat. Sper s? fiu pe aproape spunând ca satul se numea Breaza de Sus si ca era situat undeva pe valea (pâ)râului Negrei. Cert e ca noi am stat în Satul Bucovinean, un loc de tras pe dreapta ceva mai aparte. Spun asta pentru ca este vorba de o curte de dimensiuni moderate în care sunt presarate cu grija casute traditionale din lemn, coborâte de pe dealurile pe care se mai vad înca rasfirate altele asemenea. Pe peretii acestor minunatii atârna diferite alte obiecte traditionale, încadrate perfect în peisajul rustic si fara sa supere prin abundenta sau prost gust. Este vorba de costume nationale incredibil de atent lucrate, ?ei vechi, diferite feluri de instrumente pe care ochiul orasenesc nu are capacitatea înnascuta de a le identifica, si câte si mai câte alte lucru?oare care mi-ar întinde enumeratia pe prea multe rânduri. Interiorul caselor a fost restaurat pâna la un lux minim (asta nefiind un repros), adicatelea lumina se face prin metoda lui Edison si baie se face în cabina de dus, nu în gârla. În orice caz, ca sa nu o mai lungesc aiurea, trec direct la a spune ca tabara s-ar fi putut deja încadra printre cele mai fermecatoare experiente ale noastre de pâna atunci si daca am fi petrecut-o efectiv stând numai acolo, în buc??ica aia de pamânt rupta de lume. Din pacate, nu este vorba de un farmec pe care sa îl pot reda batând în tastatur?a,oricât de asiduu m-as stradui. Ce pot sa spun e ca acel loc miroase ca povestile bunicii, arata ca cel mai frumos basm si are gust de mamaliguta cu brânz?, na, pe asta nu o pot spune altfel, daca voiayi scoici Saint-Jacques trebuia sa ramâne?âti cu imaginatia la Bucuresti. Aerul pastoral al Satului Bucovinean era si mai iremediabil împâmântenit în mintile vizitatorilor de gazda noastra, tanti Viorica, un personaj mai neaos decât cuvântul neaos în sine. O doamna incredibil de grijulie, cu un accent cât se poate de simpatic peste care se suprapunea si o pasiune amuzanta pentru diminutivarea oricarui cuvânt si care putea trece de la un ton ungator pe suflet la niste urlete înfioratoare mai repede decât traversa lumina camera, tanti Viorica s-a îngrijit de bunastarea mai ales a stomacelelor noastre pe tot parcursul taberei.

Presupun ca este momentul sa trec la descrierea traseelor abordate, ceea ce cred ca va fi o aventura în sine, fiindca sinapselor mele le e imposibil sa se contorsioneze într-o pozitie perfect adecvata acestei activitati. Bineînteles, doar privind o harta se poate anticipa ca traseele de aici nu au fost atât de solicitante ca cele din Bucegi, de?i eu cred ca au încântat înzecit. Calutii nostri din fibra de carbon au avut darul de a ne adânci si mai tare în atmosfera inedita a zonei si ne-am bucurat de ragazul de a casca ochii în jurul nostru care gemea de frumusete. Plimbându-ne în jurul casutelor noastre si prin alte sate am avut ocazia sa observam mai atent viaaa simpla dusa aici. Am dat peste calitati umane care la oras sunt un fel de relicve de care ne e rusine, pentru ca ne fac vulnerabili si ignoranti. E vorba de cuvinte foarte urâte, cum ar fi speranta, inoceta, fericire, generozitate, respect, liniste, grija si alte astfel de notiuni pe care daca ni le-am însusi la noi acasa, am cadea de pe piedestalul notru de importanta si intangibilitate si probabil ca ne-am murdari de niste întelepciune. Îndepartându-ne de sate si de obositoarea sarcina de a da buna ziua oricarui trecator (care obosea si el raspunzându-ne tuturor), ne-am putut bucura de peisajul idilic al dealurilor acoperite de poieni întinse, care ofereau privitorilor un extaz de culori si forme, de privelistea caruia nu ne-am fi desprins daca nu am fi atiut ca urmeaza si alte aparitii la fel de îmbucuratoare. Ce-i drept, am mers si prin paduri, ne-am si înnoroit pâna la pierderea câtorva bocanci în vâscozitatea mocirlei, am mai ?i cazut, am mai si gâfâit, ne-am mai si dat jos când natura parea prea apriga. Dar fluxul adrenalinei a fost întrerupt constant de câte un astfel de moment magic, când coborârea navalnica prin praful potecii devine mai putin interesanta decât peisajul de pe margini. Ma rog, aceste întreruperi ar fi fost oricum iminente, chiar si dac? noua ne-ar fi lipsit cu desavârsire interesul pentru cascatul gurii, pentru ca, din când în când, destul de des, trebuia ss ne oprim ?i s? mai deschidem câte o poarta care ne conferea o gaura suficienta în gardul proprietatii pe care tocmai o traversam. Lucrul asta m-a amuzat extrem de tare, ca în majoritatea timpului ne gaseam în curtea cuiva, eventual printre vacile lui si toata lumea era ok cu asta. Chiar si mergând pur si simplu pe sosea am gssit lucruri care sa ne încânte, în primul rând ca am putut admira altfel de case, mai zdravene deacât cele vazute pâna atunci, dar, desi poate renovate, deloc exuberante în dimensiuni si respectând arhitectura tradi?ionala. Desigur, eistau si aici câteva excteptii numarabile pe degetele de la o mâna. se mai ivea câte un palat din care se scurgea în siroaie slinoase grotescul, dar aceste aparitii oribile erau înghitite rapid de farmecul si frumusetea zonei si alergau repede pe lângs ochii nostri, zdrobindu-se sub roata din spate pentru a face loc din nou peisajelor demne de admirat. Pedalând pe marginea soselei am trecut si pe lânga oameni care munceau pe câmp, punând fânul la întins. Fiecare dintre ei s-a oprit macar o clipa ca sa ne salute sonor si s? ne strige câte o vorba buna. Cel mai bine întiparita în minte mi-a r?mas imaginea unui barbat care, vâzându-ne, a început sa îsi învârta furca deasupra capului, împrastiind fân peste tot în jurul lui, într-un peisaj foarte caraghios, ca sa ne faca sa râdem. Evident, am dat si peste copiii din sat, care se opreau si ei din joaca pentru a ne striga câte un salut, iar unii dintre ei chiar sareau de pe gardurile pe care stateau asezati si alergau câtiva pasi în spatele nostru, râzând zgomotos de bucurie.

O zi care merita ceva atentie suplimentara este cea când am fost la herghelia Lucina. A fost cel mai lung traseu si cel mai îndestulator din punct de vedere al peisajelor si al celorlalte aspecte de încântat ochii. A fost ca o sinteza a Bucovinei, în vreo 40km de pedalat. Traseul începe cu un drum forestier care traverseaza ceva ce seamana cu o tentativa de chei, pe marginea unui râu straveziu, într-o urcare lina, dar continua. Dupa vreo 9km încep deja sa se întrezareasca grajdurile, valea se largeste si ne întâlnim din nou cu poienile despre care v-am vorbit mai adineaori. Ultima portiune de urcare testeaza anduranta si îndrazneala discipolilor potecilieni, fiind vorba de o panta destul de abrupta încât roata din fata sa piarda uneori contactul cu solul. Dupa o serie de încolaciri ale limbii în jurul gleznei, gemete si încurajari reciproce neterminate din cauza repiratiei nesatisfacatoare se ajunge si în vârf de deal. Momentul depasirii ultimului mot epuizant este o binecuvântare de nedescris, mai ales ca peisajul de acolo este unul senzational. Aici am si facut popasul cel mai lung, unde am mâncat, ca întotdeauna, pe saturate, din merindele atent pregatite de tanti Viorica. Înca o surpriza placuta a zilei este ca acest deal era acoperit de afinis, din care unii dintre noi, printre care si subsemnata, nu au ezitat sa se înfrupte pâna la albastrirea mâinilor. Apoi ne-am început lunga si bine meritata coborâre, în timpul careia ne-am si întâlnit cu calutii. Da, poate parea redundant sa mentionez acest fapt, ca doar n-am mers la o herghelie ca sa vedem crocodili, nu? Nu e chiar asa, ca domeniul acela e atât de vast, încât întâlnirea cu vedetele nechezatoare poate fi trecuta chiar în categoria exceptiilor, pentru ca acestea nu stau nicidecum pe loc în timpul zilei, iar urmarirea lor ar deveni un traeu în sine, deci ne putem considera norocosi. Continuand la vale, am dat si peste primele sate, exact la fel de fermecatoare ca cele depre care am trancanit mai sus. O serie de gospodarii foarte rustice, izolate în mijlocul aceluiasi peisaj idilic în legatura cu care am încercat sa fiu cât mai plastica în urma cu câteva paragrafe. Din fericire, am reusit cu totii sa gasim o balanta între fuga nebuna în jis si admiratul static al fabuloasei naturi moarte din fata noastra. Adicp nu s-a pravalit nimeni în praf pentru ca i-ar fi ramas privirea înfipta cine stie pe unde, dar nici nu ni s-a scurs tabloul pe lânga ochi, într-o amestecatura indescifrabila de culori spalacite, ca în picturile contemporane care se vând cu zeci de mii de euro si sunt realizate stranutând peste pânza.

Am avut si o zi de pauza si ostoire a locurilor dureroase si indecent de numit public. Am profitat de aceasta ca sa vizitam manastirile Moldovita si Sucevita, ramase înca nepângarite de industrializarea traditiei. Sunt, într-adevar, niste edificii remarcabile, deosebit pictate si surprinzând mai ales prin culoare si apoi prin maiestriea lucraturii, daca îndraznesti sa crezi ca te pricepi la criticat mâzg?liturile altora. E drept ca si aici se imte deja izul nefast al falsei civilizatii, care nu merge deloc cu aerul sacru si mistic manastriresc. Totusi, în cazul acestor doua cladiri, farmecul e înca respirabil ?i se poate pleca fara un gust amar, desi se întalnesc specimene distinse încaltate în slapi si sosete i pe marginea drumului sunt întinse tarabe cu scârbosenii strslucitoare si linguri de lemn.

Cât despre activitatile din afara scopului principal pedalator al taberei, pot spune ca si aici am gasit ceva inedit. Pe lânga jocurile de carti, mima, bâza, capra si v-ati ascunselea, care si ele au fost parc? ?i mai interesante în spatiul bucovinean, s-a ivit un nou obicei: îngerasii ?i dracusorii.  Suna pueril si gradinicios, nu? Asta au crezut si cei care nu s-au mai întors niciodata dupa începerea jocului. S? v? explic procedeul. Se ia o masa îndestulatoare de oameni si o alta masa de biletele, dubla fata de masa de cuvântatoare. Numele fiecarui jucator se iscaleste în dublu exemplar, unul pentru îngeras, altul pentru dracusor. Cele doua mormane de hartiute se înghesuie în doua caciuli, castroane, sau orice alte obiecte cavitare satisfacatoare volumetric pentru continerea de nume. Apoi fiecare participant extrage câte un biletel din fiecare caprarie si devine dr?cusor pentru persoana extrasa din bolul cu dracusori si îngeras pentru celalalt. Sarcina dracusorului este sa-si incomodeze cât mai machiavelic clientul, în timp ce îngerasul trebuie sa îi aduca un surâs pe buze. Bineînteles, identitatile ambelor instante trebuie s? ramâna obscure. Asadar, am avut parte de tot soiul de farse, de la telefoane disparute si biciclete vag sabotate, pâna la iarba, sapun, sau dulceata-n bocanci, pantofi agatati în pomi, haine întinse pe acoperis, saltele zburatoare, bolovani sub asternut, sucuri cu o?et ?i alte magarii asemanatoare. Eu, de pilda, am vrut sa îl armonizez de tot pe Cata cu aerul bucovinean, deci i-am înlocuit hainele din rucsac cu iile, vestele si cojoacele pe care le-am gasit în casuta mea. Hainele lui au avut soarta de a anima putin curtea, pentru ca le-a gasit dându-se în leagan, conducând caruta sau spânzurându-se pasnic de grinda. Pe de-o parte mai angelica, ne-am bucurat si de diferite atentii secrete, de la flori si ciocolata pe perna, pâna la biciclete spalate meticulos, paturi facute si ciocolata ascunsa în rucsac sau prin camera.

Interventia mea narativa se apropie de final si trebuie sa nascocesc o concluzie satisfacatoare. Dupa cum am scris deja în alta parte, simt nevoia sa spun si aici ca asta a fost cea mai frumoasa tabara organizata pâna acum. Atributul asta are tendinta sa dezamageasca, fiind desuet si nemultumitor într-un discurs epic, asta pentru ca e primul cuvânt care rasare în mintea celui însarcinat sa povesteasca. Dar nu, eu aici vreau sa îl folosesc în sens propriu, nu ca înlocuitor pentru vreo notiune pe care îmi e lene sa o caut printre circumvolutiuni. Fiecare tabara a meritat câte un superlativ. Am avut cea mai amuzanta, cea mai interesanta, cea mai obositoare, cea mai grea, cea mai extrema, cea mai ciudata si câte si mai câte amintiri unice. Aceasta, în schimb, a fost pur si simplu cea mai frumoasa. A fost încântatoare, a fost tihnita, a legat si mai strâns prieteniile care existau deja, a stârnit râsete sincere, a deschis ochi, a fascinat si a amortit orice sentiment negativ.

Pentru noi, traditia ramâne un obiectiv turistic, o curiozitate prafuita si cumva roasa de vreme, care stârneste compasiune si melancolii si care unge pe sufletul abraziv de oras. Si chiar daca desprinzându-ne de ea nu am luat-o acasa si am lasat-o departe, între dealuri cu case din lemn rasfirate prin poieni pline de flori, pot spune fara sa exagerez fara rost ca ne-am întors din tabara din Bucovina iremediabil îmbogatiti.

Cine a fost în tabara: Andra, Sandra, Bia, Stefana, Frania, Laura, Naty, Tibi, Mimi, Mita, Andrei (Calva), Matei, Fane, Andi, Bubu, R?zvan, Cristi, Abdul, Radu si cu mine, Spuf, înso?i?i de Anne, Jerry, Dani si Cata, carora le multumim pentru întreaga experienta.

Î

Î

GD Star Rating
loading...
GD Star Rating
loading...
Posted in Adventure Copii 8 - 17 ani, Adventure Mountain Bike, Tabere de Snowboard Austria | 4 Comments

Mountain Bike week-end 23 – 25 septembrie 2011

Weekendul trecut a fost perfect.  Soarele a stralucit, rotile s-au invartit si sacii s-au umplut peste masura.  A fost primul weekend de mountain bike din acest sezon pe care l-am completat cu o dimineata de ecologizare dedicata proiectului national de ecologizare “Let’s do it Romania”.

Sambata dimineata am pornit spre poteca ce urca la Susai, zona alocata de catre Primaria Predeal echipei noastre de pitici. Recunosc ca fiind un mic pui de carcotas am urat intotdeauna discursurile motivationale, insa Dani a reusit prin cateva cuvinte simple sa ne faca sa pornim la drum cu forte nebanuite. Am reusit sa umplem peste 30 de saci cu o colectie impresionanta de gunoaie. Am inventariat ambalaje de mult uitate (mai tineti minte primele croasante cu ciocolata si surprize Chipicao?), pet-uri, sticle, conserve, reviste, ziare, cauciucuri de masina, materiale de constructie, ace brice si carice, toate gasite din pacate intr-o zona impadurita ce parea a fi o adevarata groapa de gunoi. Daca ma intrebati pe mine, marea reusita a acestei dimineti nu a fost cantitatea de gunoaie stransa de noi ci concluzia lui Ursu (7 ani): “Sa vezi ce o sa le fac celor pe care o sa-i mai prind ca arunca gunoaie!”. Ramane asadar bucuria participarii, dar si gandul divin ca intr-o dimineata de toamna vom porni inarmati cu saci, manusi si mult zambet, insa ne vom intoarce “dezamagiti”, cu sacii goi, pentru ca nimeni nu mai arunca gunoaie.



Mandrii de reusita noastra, dar necajiti ca este nevoie de ”Let’s do it Romania” pentru a ne face zonele in care traim mai curate, am pornit sa ne dezmortim picioarele pe biciclete. Ehehei, greu la deal pe langa bicicleta, si mai greu pe poteca plina de bolovani sau sa-ti pui la loc lantul cazut, ca sa nu mai vorbim ca trebuie tot timpul sa schimbi vitezele alea. Am pornit asadar prin padurea de la vest de Predeal, pentru a cobori pana la Monumentul Eroilor de pe Valea Rasnoavei, dupa care am trecut in cealalta parte sa ne innamolim un pic pe Valea Olaresei.



Duminica, dupa ce ii multumim lui Dani ca ne-a urcat cu masina pana la intersectia dintre drumul de Susai si Valea Azugii, pe sei si la deal spre cabana. Facem un mic popas de poze dupa care “ne haiducim” un pic – ideea lui Costin spre enervarea lui Ursu – si coboram pana in Valea Azugii pe poteca (mai pe bicicleta mai pe langa). Tot traseul rasuna de “iaba daba duu-rile” noastre de drift-uri si de “unde-i Dani cu masina?” sau de “eu sunt pe 2-2, e bine?”. Coborarea lunga pana in Azuga ii face pe biciclistii vitezomani sa se planga de… maini (pietrisul strazii a avut onoarea sa ne faca un masaj cam extrem). Ajungem in sfarsit la asfalt, unde binenteles ne asteapta Dani pentru a ne oferi un nou drum cu masina pana acasa.



Maestrii pedalelor: Mara, Alex, Matei, Stefan, Luca, Mihai, Karim insotiti de Dani, Anne si Costin

GD Star Rating
loading...
GD Star Rating
loading...
Posted in Adventure Week-End Copii | Leave a comment

Adventure Retezat 17 – 22 august 2011

(pentru ca în catalogul acestei tabere nu a figurat si Costin a cazut pe umerii mei privilegiul de a scrie pe blog si sunt onorata pana pe Peleaga si înapoi)

“Nu mai esti fluturasul din soare, care zboara din floare-n floare…”

Iaca s-a terminat si ultima tabara a unei veri pline de activitati, cu a doua tabara de Retezat a acestui an. S-a plecat miercuri dimineata din Bucuresti, dar nu fara peripetii. Pentru ca undeva pe Valea Jiului, când caldura începuse sa închida lin ochii pasagerilor bus-ului condus de Dani, a început subit sa ploua…cu bani. Se pare ca, în urma unei succesiuni incontrolabile de evenimente dezastruoase, Cata reusise sa arunce cu banii pe geamul bus-ului lui, fara a observa însa prea curând calamitatea produsa. În timp ce noi înca ne straduiam sa ne dam seama ce se petrece, câteva masini oprisera deja în spatele nostru si o droaie de oameni se strânsese sa adune minunatia picata din cer. Când a ajuns si Anne la locul cu pricina si le-a explicat ca defapt banii ne apartin noua si ca nu a venit înca ziua în care arunca dumnezeu cu bani peste România, i-au înmânat, cu dezamagirea stralucindu-le în ochi, câteva bancnote. Dar daca si cât si-au mai bagat în timpul asta cu cealalta mâna în buzunar nimeni nu poate spune cu exactitate.

La Hateg s-a întâmplat ultimul contact cu lumea cilivizata, dupa care am luat-o din sat în sat, apoi peste barajul Gura Apelor si am patruns în Parcul National Retezat. În Poiana Pelegii ne asteptau doamna Mioara si Vasi, care domiciliau în Retezat înca de saptamâna trecuta. Fiind a doua serie de copii am avut norocul de a gasi corturile gata montate si întreaga tabara deja organizata. Dar nu se poate spune nici ca am prea lenevit, pentru ca prima activitate întreprinsa în cadrul acestei tabere (cel putin de jumatatea feminina) a fost o ecologizare drastica a zonei, initiata spontan de mine si de Diana, cu scopul de a recolta toate hârtiile si celelalte mizerii lepadate printre copaci de alti aventurieri ca si noi în timpul actiunii de fertilizare a solului acestor munti. Seara am avut parte si de ceva chitareala, care, pe parcursul taberei a ajuns de la acceptabila la excelenta multumita interesului pe care si l-a dat Tudor întru distrarea noastra.

Prima noapte în cort s-a aratat încântatoare pentru fetele proaspat initiate, fascinatia lor sonora incomodând, se pare, dulcele somn al veteranilor ca Mitza, care s-a aratat adorabil de înfuriat din aceasta pricina în fiecare dimineata.

Dimineaaa urmatoare tabara a fost rapid animata de Vasi, care ne-a trezit, cort cu cort, în ciuda protestelor noastre vehemente. Am facut un traseu “de încalzire” pâna în saua Bucurei, de unde am privit muntii scufundându-se în lac si de unde am putut suna si acasa, spre, cred eu, usurarea tuturor mamicilor.

Seara, dupa cum ne e obiceiul, ne-am strâns toti în jurul focului rezonabil ca dimensiuni (pentru ca în PNR nu prea e permisa incendierea de vreascuri) si am cântat si noi alaturi de Tudor ce cântece de munte ne mai aminteam. Trebuie laudat si Andrei Metallica pentru performantele de la chitara.

Si am adormit toti cu auzul gâdilat de veselia fetelor (“CREZI CA NE AUUUD?!”"NUUU, HAI SA CONTINUAM!”).

Vineri, pe o vreme superba, am pornit în sir indian pe lânga râu cu gândul îndraznet de a cuceri vârful Peleaga. Si în ciuda tuturor “nu mai pot”-urilor si “ma dor genunchii”-urilor Ancai si a lipsei picioarelor originale ale lui Mimi am ajuns si noi sa pasim pe acoperisul Retezatului. Ne-am întors pe la Bucura, unii dintre noi epuizati, ponositi, sfâsiati etc, dar toti la fel de încântati de traseu.

A treia zi de tabara este mai mereu destinata odihnei. Si, daca tot eram prin zona Retezatului, ne gândisem sa o petrecem la faimoasa si cristalina laguna. Dar universul nu a fost de aceeasi parere asa ca a trimis un vânt taios sa scuture intregul munte. Deci a trebuit sa asteptam sa se îndrepte vremea la loc. În acest rastimp am organizat o cursa în saci de dormit, am dat nume condimentate la tântarii care ne-au supt toata saptamâna si am jucat mima. Când am observat ca vântul nu avea sa se potoleasca prea curând, am mers la spa-ul secret dintre stânci, unde ne-am balacit copios si unde am aflat ca Diana e extraterestru.

Refreshuiti de apa zadarnic batuta de soare ne-am întors înapoi la corturi cu chef de V-ati ascunselea. Dar o greseala stupida a compromis jocul. Când ne era lumea mai draga si ne amuzam copios printre copaci a iesit Robert din ascunzatoarea lui, venind sa ne spuna ca Radu cazuse în râpa (daca postul ar avea si coloana sonora, acum s-ar auzi niste acorduri tragice). Din momentul în care a reusit sa ne convinga ca vorbea serios si pâna s-au întors Dani si Cata (care l-au dus pe Radu la Bucuresti) a doua zi s-au petrecut cele mai stresante ore pe care le-am trait în ultima vreme, cel putin pentru mine, Andra si Diana, care nu am avut stare pâna nu am aflat ca a avut norocul inimaginabil sa scape doar cu o mâna rupta si niste vânatai.

Sâmbata fusese planuita împartirea taberei în doua grupuri, pentru atacarea unor trasee de dificultati si lungimi diferite, dar din motive evidente, separarea noastra nu a mai fost posibila, asa ca am plecat cu to(n)tii, dupa ce ne-am primit mult râvnitele tricouri verzi, spre cabana Buta. Pe drum am întâlnit si ce a mai ramas din ultrasofisticata nava mama care a adus-o pe Diana pe Terra, în persoana cadavrului unei masini care sfârsise cumva printre brazi. Ne-am întâlnit si cu o turma de oi care urcau agale pe unde trebuia sa coborâm noi, mânându-si ciobanul demn, dupa Vasi, de Nemuritorii, catre cine stie ce misterioase pasuni.

Întorsi înapoi la corturi am dat si de Dani si Cata, care abia ajunsesera înapoi din Bucuresti. Am strâns cât am putut din seara aceea si ne-am adunat din nou la foc pentru ultimele acorduri de chitara din Retezat.

Dimineata urmatoare ne-am luat la revedere de la munte, ne-am urcat în masini si am pornit spre proprii nostri munti cubici de beton.

“Fluturas, nu mai ai aripioare, domnul conte ti le-a Retezat.”

GD Star Rating
loading...
GD Star Rating
loading...
Posted in Adventure Copii 8 - 17 ani, Adventure Retezat | 9 Comments

Adventure Apuseni 24 – 29 iulie 2011

Anul acesta Adventure Apuseni incepe printre picaturi.
Plecarea din Bucuresti se face pe o ploaie torentiala, sa zicem. Cei plecati inainte pentru montarea corturilor au si ei parte de ploi razlete care ii fac sa se tot opreasca din treaba pentru a lasa ploaia sa treaca.

Ajungem in Poiana Glavoi dupa un lung drum pe sosele “excelente” ale patriei aproape de ora 18, descarcam echipamentul si bagajele (multumim copiilor pentru ajutor) si “intram in paine”.

Prima zi, luni, incercam un traseu de incalzire, vizitand ghetarul fosila de la Focul Viu si apoi ne urcam pe Piatra Galbenei pentru a admira peisajul. Ne intoarcem pentru a lua masa, ca de obicei copioasa (multumim dna Mioara). Seara, cum se intampla intotdeauna, foc, chitara si veselie.

Marti, vremea ne obliga sa ne invartim pe langa corturi, norii grosi din zare si ploile razlete nelasandu-ne sa pornim la drum. Asadar montam un mic atelier de tir cu arcul, jucam badminton, ratele si vanatorii, etc etc. Veselia este mai mare pentru unii care s-au rugat pentru ploaie inca de dimineata (“Da, Doamne o ploaie maie maie, sa nu plecam nicaiei” – autor: Dan).

Miercuri vremea ne permite sa pornim cu totii spre pestera Sura Boghii (sau, cum ii mai spunem noi, pestera cu piticul, din cauza stalagmitei ce se aseamana cu un pitic din capatul pesterii). Ne murdarim din cap pana in picioare in pestera, dar merita. Biscuiti, mere, ciocolata, si apoi inapoi spre corturi.

Joi, prima zi in care dimineata ne zambeste cu un soare cald ce ne scoate devreme din corturile supraincalzite. Luam micul dejun si pornim cu avant spre Cetatile Radesei. Traversam cetatile prin apa mica, pe lanturi, trepte si culoare cu busteni adusi de torent pe cand apa era mult mai mare decat acum. Ne oprim la capat pentru ceva energie, apoi o pornim pe deasupra pesterii, pe traseul ocolitor, privim de sus hornurile ce lasa lumina soarelui sa intre in pestera, si ne intoarcem in ritm de cantece de munte prin padure spre masina. O scurta pauza de poze si pornim spre tabara de baza pentru a “munci” un pic: bagaje, ecologizarea zonei, transport la masini.

Vineri dimineata o ploaie puternica pare a ne incurca plecarea, dar din fericire se opreste si ne permite sa invartim rotile masinilor in jur de ora 10. Lungul drum catre casa este lungit si mai tare de lucrarile de pe drumul Pietroasa – Padis, apoi de semafoarele dintre Stei si Deva, de aglomeratia de pe E81, pentru ca cireasa de pe tort sa fie coloana de pe Valea Oltului, de 14 km, ce ne face sa ne intoarcem pentru a alege Valea Prahovei, mult mai libera. Cu o intarziere de aproape 4 ore fata de cum preconizasem la plecarea din Poiana Glavoi, ajungem in Bucuresti aproape de ora 1 noaptea. Copiii au avut insa grija sa ne si sa isi faca drumul mai placut prin cantece de munte invatate la foc.

Drumetii: Adriana (Floricicutza), Ana, Crina, Daria (mezina trupei), Delia, Diana, Ioana, Iuly, Miruna, Naty, Alex, Andrei, Bogdan, Andrei, Cristi (multumim pentru ajutorul considerabil dat la bucatarie), Dan (Tomata), Kiki, Luca (super chitarist in devenire), Mihnea (purtatorul bocancilor lui Costin), Radu, Tudor.

Echipa: Dani, Cata, Vasi, Costin, dna Mioara.

GD Star Rating
loading...
GD Star Rating
loading...
Posted in Adventure Apuseni | Leave a comment

Adventure Piatra Craiului 11 – 16 iulie 2011

Primul Adventure “extrem” organizat de Mountain Adventure (fost Tabere Predeal pana nu demult) a inceput intr-o zi de luni cu o ploaie care ne-a facut sa amanam cam cu 2 ore montarea taberei de baza… Insa e bine ca a plouat in aceasta zi: urmatoarele au fost superbe.
Trecem insa si de asta, si o data cu ridicarea corturilor impartim si tricourile spre veselia fetelor (baietii erau inca la adunat de lemne). Dupa organizarea “strictului necesar” – cam jumatate de camion – ne asezam in jurul focului la o chitara.

Participantii – Andra, Andreea D. (in continuare Iulia), Andreea S., Diana, Eva, Gizi, Miruna, Sandra, Andrei, Cata, Luca, Matei (Generalu’), Stefan, Tibi, Tudor; insotiti binenteles de Cata, Dani, Vasi, Anne, Costin, dna Mioara cu bucatele de poveste si Jerry.

Marti, dupa micul dejun, plecam cu mic cu mare spre refugiul Diana (nu sa-l recladim, cum ar spune cantecul – de asta s-a ocupat din fericire Salvamontul prin 2003). Ajunsi acolo, dupa calcularea si cantarirea fortelor ramase, ne impartim in doua grupuri. Unul (Diana, Eva, Gizi, Miruna, Andrei, Cata, Luca, Matei, Stefan, cu Dani, Cata, Vasi si Anne pe post de ghizi) porneste pe Braul Caprelor spre Saua Padinei Inchise trecand pe la Gavan, pentru a cobori apoi prin Padina Popii, unde cateva capre negre se opresc sa-i priveasca, inapoi la refugiul Diana si, urmand pasii celui de-al doilea grup (Andra, Andreea, Iulia, Sandra, Tibi, Costin si Jerry) intors spre tabara de baza unde ne asteapta Dna Mioara cu Tudor.
Se face si distribuirea atributiilor: cei care au mers mai mult fac sandwitch-urile pentru urmatoarea zi, ceilalti, mai odihniti zice-se, spala vasele.
Urmeaza binenteles focul, aprins cu sarg si chin intai de Stefan apoi de Generalu’, chitara si somnul bine-venit.

Miercuri ne impartim din nou in doua grupuri.
Cata, Dani si Vasi ii conduc pe Cata, Diana, Andra, Sandra, Andreea si Iulia pe primul traseu cu o dificultate mai mare: Plaiul Foii – Izvorul lui Orlovschi – Malul Galben – Refugiul Sperantelor – Scara de fier – Braul de Mijloc – Termopile – Valea Podurilor – Plaiul Foii – tabara de baza. Echipati pana in dinti cu hamuri, anouri, carabiniere, blocatoare sau shunt-uri, casti si cele trebuincioase oricarei ture (de-ale gurii si ceva haine) trupa se intoarce spre seara, unii trantindu-se langa corturi aproape epuizati dupa traseul lung, greu, dar superb, dupa spusele lor.

Celalalt grup, condus de Costin si Anne, e format din Eva, Gizi, Miruna, Luca, Matei (nu, nu apostolii), Andy, Tibi, Tudor si Jerry. Dupa un urcus pe langa apa, o pauza de ciocolata la refugiul Spirla, si apoi inca un scurt urcus pe stanci si grohotis pana la Zaplaz, intersectie de trasee langa care se face si pauza de masa, pe un bolovan ce permite admirarea versantului vestic al Pietrei Craiului, in toata splendoarea lui. Bolovanul cu pricina este si botezat cu ocazia asta cu numele de “Stanca Johnny Whoops” (“Poate peste 20 – 30 de ani vom gasi si o inscriptie cu numele asta”). La coborare, pe bucata cu grohotis, se adapteaza traseului si leit-motivul saptamanii (din “eeee, floricele cu sare” se ajunge la “oooo, pietricele cu pamant”, sau “eee, pietricele cu bolovani”).

Intoarcerea in tabara de baza cu ceva vreme inaintea celuilalt grup ne permite sa tragem un pic si cu arcul, spre bucuria Generalului si nu numai.
Un scurt joc de-a psihologul ne destinde printre spalatul vaselor si pregatirea sandwitch-urilor pentru a doua zi. Apoi, logic, focul nelipsit care are grija sa il incurce cu fumul pe Costin care chinuie chitara ce n-are nicio vina.


Joi… grupurile isi inmaneaza traseele din ziua precedenta. Astfel, Cata si Dani ii iau in primire pe Eva, Gizi, Generalu’, Andy si Luca, iar Costin, de data aceasta impreuna cu Vasi, ii preiau pe Andra, Andreea, Iulia, Diana, Sandra si Cata, carora li alatura pana la refugiul Spirla si Tibi si Jerry (se pare ca le-a placut mult traseul cu o zi inainte). La cort raman astazi din varii motive Stefan, Tudor, Miruna si Anne.

  

Grupul care urmeaza sa faca sandwitch-urile se misca foarte bine si ii gaseste pe ceilalti jucand un Wist dupa racoritoarea bataie cu apa ce a avut loc pe drumul de intoarcere, aproape de corturi.
Seara vine de aceasta data cu un foc ce incearca sa lumineze cat de cat “Capra” ce se incinge in apropiere cu tumbe, salturi mai mult sau mai putin reusite, alunecari, tot tacamul, ce mai (ca doar erau in joc si farfurii, cutite si furculite) – a se vedea neaparat pozele de mai jos pentru explicitare. Pentru ca jocul se intinde, reuseste si Costin sa isi mai odihneasca degetele…

Vineri trupa se imparte in 3 grupuri
Un grup pleaca impreuna cu Vasi la “refacere” – Paradisul acvatic (Miruna, Stefan, Tudor si Tibi)
Un alt grup (Andra, Iulia, Andreea, Sandra, Andy, Luca, insotiti de Anne si Costin), avand componenti fie un pic mai obositi, fie cu probleme din cauza bocancilor noi, isi propun o drumetie mai scurta prin Prapastiile Zarnestilor, cu posibila tinta cabana Curmatura. Se opresc insa la povesti si clatire de ochi cu privelistile din chei, intorcandu-se in tabara de baza dupa o scurta oprire la “Mother Ship” – o constructie ce foloseste tehnologie ecologica americana, cu aspect de OZN.

Grupul “mai viteaz” (Diana, Eva, Gizi, Cata si Generalu’, condusi de Cata si Dani) pleaca pe un traseu spectaculos: Valea Vladusca – Braul de Jos – Braul de mijloc – Anghelide – tabara de baza. Multe saritori, mai mici sau mai mari, brane inguste, grohotis, coborari abrupte, ii fac pe cei 5 sa ajunga la baza mai obositi decat au crezut la inceputul zilei ca vor fi.

Seara ne odihnim cu totii in jurul focului, cantand la chitara, binenteles, dar si povestind ce ne-a placut, ce ne-a impresionat, ce ne-a schimbat, ce am invatat in aceasta saptamana, doar e ultima seara din Adventure Piatra Craiului 2011.

Sambata dimineata ne permitem sa dormim un pic mai mult, dar soarele ne scoate pe rand din corturi pe toti. Mancam, impachetam si plecam, lasand in urma niste nori grei si negri.

GD Star Rating
loading...
GD Star Rating
loading...
Posted in Adventure Piatra Craiului | 1 Comment

Adventure Predeal 2 – 8 iulie 2011

Cu toate ca vremea nu se poate spune ca a fost excelenta pentru o saptamana de iulie, ne-a permis totusi sa atingem toate activitatile propuse si promise in Adventure Predeal 2 – 8 iulie 2011.

Programul:

Sambata, 2 iulie - scurta plimbare…

Duminica, 3 iulie

  • vizitarea pesterii Valea Cetatii (sau Fundata), in apropriere de Rasnov
  • activitati indoor de creativitate
  • tir cu arcul
  • activitati recreative outdoor

Luni, 4 iulie

  • activitati indoor de creativitate
  • Parc Aventura

Marti, 5 iulie

  • Parc Aventura
  • notiuni de orientare turistica

Miercuri, 6 iulie

  • Paradisul Acvatic
  • Catarare in Cheile Rasnoavei
  • Tiroliana

Joi, 7 iulie

  • Paradisul Acvatic
  • Catarare in Cheile Rasnoavei
  • foc de tabara
  • premiere

Participanti: Alex, Ana C., Ana P., Anton, David, Diana, Elena, Ema, Eva, Ioana, Luca O., Luca P., Mara, Marc, Maria, Medeea, Mihai, Mihnea, Natalia, Paul, Stefan, Tudor, Tudor B., Tudor D., Vlad, Zoe

Organizatori: Dani, Cata, Anne, Diana, Costin

GD Star Rating
loading...
GD Star Rating
loading...
Posted in Adventure Copii 3 - 7 ani | Leave a comment

In pauza… la plimbare

Dupa terminarea Adventure Predeal 19 – 25 iunie 2011, am ramas cu dorul de miscare asa ca am luat-o un pic la plimbare:
Biserica fortificata de la Viscri si Biserica fortificata de la Biertan, ambele incluse in patrimoniul UNESCO



GD Star Rating
loading...
GD Star Rating
loading...
Posted in Despre Noi | Leave a comment

Adventure Predeal 19 – 25 iunie 2011

In sfarsit, a venit vara si primii copii ne-au bucurat cu prezenta in Adventure Predeal 19 – 25 iunie 2011.

Pe scurt, vremea a tinut cu noi si am reusit sa facem toate activitatile propuse:

Duminica, 19 iunie, dupa masa de pranz, o plimbare scurta a fost o buna ocazie de a ne cunoaste cu totii. Seara, pentru a ne retine numele, am “incins” in liniste un joc intre oraseni, politisti, mafioti, doctori, etc. (Mafia)

Luni, 20 iunie: dimineata – Parc Aventura; dupa-amiaza – notiuni de orientare turistica si tir cu arcul; seara – recreere




Marti, 21 iunie: dimineata – drumetie la canionul 7 Scari; dupa-amiaza – notiuni de montare a corturilor, tir cu arcul; seara – discoteca



Miercuri, 22 iunie: dimineata – Armata Romana (avand aplicatii) ne face sa ne intoarcem din Cheile Rasnoavei un program lejer in zona hotelului; dupa-amiaza – Cheile Rasnoavei – alpinism si rapel; seara – Tudor ne incanta – chitara si voce



Joi, 23 iunie: dimineata – Paradisul Acvatic; dupa-amiaza – parte din copii alpinism si rapel, ceilalti – abilitati artistice; seara – finalizarea campionatului de tenis de masa



Vineri, 24 iunie: dimineata – concurs orientare turistica, tir cu arcul, pod indian; dupa-amiaza – pregatirea focului de tabara; seara – foc de tabara, chitara, premiere



Participanti:

Andra A., Andra B., Daria, Andreea D., Andreea P., Andreea T., Bertha, Ioana, Maria, Miruna, Andrei C., Andrei P., Alex, Tudor, Mihai

Organizatori:

Dani, Cata, Anne, Costin

GD Star Rating
loading...
GD Star Rating
loading...
Posted in Adventure Predeal | Leave a comment

Tura Bucegi 18 – 19 iunie 2011

Suna telefonul:
Catalin G.: Coshteleee, vrem sa mergem in Bucegi pe 18 – 19 iunie… nu-i asa ca iti atarni chitara de rucsac si ne faci si un traseu fain?

Si iacata ca sambata, 18 iunie, dimineata la 8:30 ne intalnim in gara din Busteni – Anca, Diana, Gizi, Cata si Calin. Facem ultimele cumparaturi si pe la 9 incepem traseul stabilit…
Pornim asadar pe Jepii Mici, pe sub telecabina, pentru un urcus spectaculos pana la cabana Caraiman. Dupa 4 ore si aproape 1400 de metri urcati, o pauza mai lunga si bine-meritata in aglomeratia de langa cabana. Stabilim sa mancam la Cruce, poate e mai putina lume acolo. Cativa nori ne incurca pozele facute de la “Monumentul Eroilor”, asa ca fugim din calea vantului si ne adapostim pentru o masa bogata.

Luam in piept urcusul anevoios dar scurt de la cruce pana pe platou si continuam drumul in pas de bancuri, povestioare, rasete, si asa mai departe.

Pe platou...

Costin Matrix style slow-motion

 

 

 

 

 

Giziiiii!!! trezirea ca e tarziu si tre' sa mergem

ce tarziu e... dar din ce parte ma uit?

 

 

 

 

 

 

Ajungem la cabana si varful Omu (2507m zic ei), unde mai tragem pe film cateva poze cu aparatul digital al Ancai, si purcedem la vale spre cabana Malaiesti, pe drumul de vara. Am evitat hornurile din cauza zapezii. Drumul spre Malaiesti ne trezeste pofta de ciorba (yummy).

Omu!!! Am infrant!!!

Gashca "infrantatoare"

 

 

 

 

 

Ce bine e la vale...

Adica pe acolo o luam?

... exact!

 

 

 

 

 

 

eh... nu mai e asa mult pana la Malaiesti

sau... poate ca mai e ceva, totusi

 

 

 

 

 

 

In sfarsit, Malaiesti – ciorba, odihna, dupa care un pic de chitareala, scoatem pe toata lumea din cabana sa ne asculte si adormim linistiti si fericiti dupa o zi cu vreme perfecta de mers pe munte (nici prea prea, nici foarte foarte).

finally... Malaiesti

si... nelipsita chitareala

 

 

 

 

 

 

A doua zi nu avem traseu lung, asa ca nu ne grabim cu trezirea si pe la 9 jumate luam micul dejun, dupa care incepem coborarea spre Busteni printr-o urcare pe Tache Ionescu.

yep... de acolo venim

de fapt, mai exact, de acolo de undeva

 

 

 

 

prindem forte pentru coborare

... toti

 

 

 

 

coborarea pe Tache Ionescu

fain...

 

 

 

 

 

 

 

 

Ajungem la Pichetul Rosu dupa o ora si jumatate, de unde facem dreapta spre Poiana Costilei, pentru a ajunge in Busteni cu o ora inainte de trenul ce urmeaza sa-i duca pe toti, in afara de mine, la mare.

Hippie :)

am ajuns jos, gata cu stancile :(

GD Star Rating
loading...
GD Star Rating
loading...
Posted in Adventure Week-End Copii | 5 Comments